Matthias Ioan
Din fericire, faptul că mai trecusem prin asta o dată a fost de mare ajutor în primele zile acasă. Știam că sunt câteva zile de acomodare, cu emoții și cu răbdarea pusă la încercare, nu mă îngrijora nici oboseala, nici alăptatul, nici adaptarea la viața în patru. Poate singura mea grijă era cum va percepe Patrick tot ce se întâmplă și cum vom gestiona noi totul, astfel încât să îi fie cât mai ușor. Și bineînțeles, grija aceasta a dus la o serie de trăiri, emoții și sentimente pe care nu le anticipasem, nu ne-am închipuit niciodată ce impact emoțional vor avea asupra noastră.
Da, a doua oara este mai ușor din multe puncte de vedere. E totul mai… previzibil, știm la ce să ne așteptăm, nici prima oară nu am fost noi cei mai panicați părinți, dar clar acum am fost zen total. Iar tot ce ține de îngrijirea unui nou născut vine acum natural.
Însă în același timp este mai greu. În primul rând, nu mai există timp liber, având un bebeluș și un toddler, dinamica zilelor este complet diferită, nu moțăi dimineața în pat până la 9 (cum făceam la Patrick), nu mă mai uităm la seriale pe Netflix (nici nu știu când am pornit ultima oara platforma), nu dorm odată cu bebelușul.
Apoi, sentimentul de vinovăție. Primele lucruri pe care le-am simțit din spital, după ce am născut, au fost vina și remușcările față de Patrick, iar acasă când am ajuns a fost și mai și. Pentru mine e ca o durere apăsătoare care… nu te lasă să respiri, din vină că nu mai sunt doar cu Patrick și că într-un fel sau altul, va suferi. Și nu e vorba de răsfăț sau de atenție prea multă către el, nu știu exact despre ce e vorba pentru că sincer nu mă așteptam să simt asta.
Și… sunt furioasă pe mine că nu pot petrece mai mult timp cu Patrick, sunt și mai furioasă pe mine că sunt obosită și că din cauza aceasta îmi e greu să am răbdare și să gestionez situațiile tensionate la fel de bine și de calm cum o făceam înainte de a naște. Sunt furioasă pentru că sunt momentan incapabilă să-l iau în brate, să alerg, să facem tumbe prin pat împreună, etc. Și toată furia aceasta se traduce în… vină.
Cât despre modul în care a reacționat Patrick… aici sunt foarte multe de povestit. Primirea a fost una ca din basme, de parcă se știau de ani și nu se mai văzuseră de câteva luni. Încă este foarte devreme ca să putem spune exact cum o să reacționeze pe parcurs … ce știm sigur este faptul că fată de el, se poartă incredibil de frumos, e grijuliu, blând, iubitor, nu îl respinge, nu este supărat pe el, nu este agresiv față de el. Însă simt că este ceva ce îl macină și cred că este firesc să fie așa. Încercăm din răsputeri să fim cât mai disponibili pentru el perioada aceasta, atât noi cât și bunici / străbunica, să facem lucruri care îi plac și îl distrează, încerc să am și eu timp singură cu el, ca înainte, să facem activități, să pictăm, să ne jucăm împreună.
Este cu siguranță o perioadă grea pentru el și chiar dacă uneori ni se pare că are un comportament mai ciudățel. Încercăm să prioritizăm nevoile lui, pentru că este conștient de tot ce se întâmplă și înțelege, astfel încât să nu se simtă dat la o parte. Și nu, sub nicio formă nu este pe locul doi acum. Și nu va fi niciodată pe locul doi. De fapt nu va exista o astfel de “ierarhie” în familia noastră, vom încerca să fie totul ca și până acum, chiar dacă știm că va fi greu pentru noi, părinții. Însă e o situație temporară credem noi.
Așa că da, este mai ușor și totodată mai greu. Însă de data aceasta provocarea este de alt tip, ne testează psihic mult mai mult decât prima oara. Pentru ca altfel… micuțul este pur și simplu o minune de bebeluș, cum nu am fi îndrăznit să speram. Doarme foarte mult atât ziua cât și seara, rareori o auzim plângând iar cu Patrick are o conexiune specială.
Comments